Caietele lui Lavru

Cum a început totul? Banal, neașteptat de-a dreptul, dar nu așa încep toate cele care, mai tîrziu descoperim, ne marchează atît de mult încît nu mai sîntem în stare să-l recunoaștem pe cel care-am fost?

Ce să spun despre mine? M-am născut într-un sat de munte, undeva la poalele Făgărașilor, în vechiul Regat. După șase ani, viața m-a purtat însă departe de locurile acelea, deși niciodată n-am reușit să le uit. Părinții s-au mutat la oraș și eu m-am întors doar în vacanțe și nici în acelea nu stăteam prea mult. Știu că sună plictisitor, a șablon, dar acesta e adevărul. Ș-apoi nici nu sînt cine știe ce mare scriitor. Mă întreb dacă ar fi trebuit să scriu rîndurile acestea ori să-l fi lăsat doar pe el să vă povestească. Doar că n-am fost în stare să-mi înfrîng orgoliul de a-mi face, măcar pentru puțin, vocea auzită.

Primăvara trecută, m-am întors acolo după mulți ani, mai erau unele lucruri de rezolvat pentru o moștenire oarecare. Bani puțini, nici nu m-aș fi dus, dacă semnătura mea n-ar fi fost absolut necesară ca să se desfacă ițele unor hotare. Nu voiam să rămîn peste noapte. Vorbisem cu cel care se ocupa de toate să mă aștepte, să mergem la primărie, să semnez și să plec în aceeași zi. Voiam să întorc cît mai curînd la viața mea, clădită cu atîta grijă, și pe care o credeam liniștită, aproape fericită. Eram, dacă nu mîndru, măcar mulțumit de ceea ce realizasem pînă atunci. Credeam că-mi găsisem rostul în lume.

Am semnat. Ne-am strîns mîinile. Primarul părea cumva emoționat. Nu-mi dau seama de ce. Nu eram, sub nici o formă, unul din domnii copilăriei mele și nici unul din noii îmbogățiți de astăzi. Am ascuns repede plicul cu bani în buzunarul interior al hainei și ne-am despărțit. Șoseaua era plină de gropi și a fost cît pe ce să ratez ulița bisericii.

Lavru

În cimitir i-am văzut crucea. Era undeva în spate, aproape de gard. Nici nu știu de ce am ajuns acolo. Și poate că nici nu mi-ar fi atras atenția, nici măcar nu auzisem că ar fi murit. Dar a fost numele.

Întotdeauna avusese numele acesta ciudat, cine i l-a dat și de ce nu știu. Poate nici măcar el n-a știut. Noi îi spuneam Laur ori Laru ori ceva care suna cu totul amestecat, chinuiți de v-ul și r-ul care ne înnodau limbile. Cînd veneau sărbătorile și colindele îl strigam leru-i ler și iară ler. Țin minte că nu se supăra. Cînd îl sîcîiam prea mult ori băieții mai mari îl băteau și îi batjocoreau numele nu făcea decît să spună, oarecum cu obidă, dar niciodată ridicînd glasul, Numele meu e Lavru. Atît. Și după o clipă de tăcere, își pleca fruntea și rîsetele reîncepeau.

Pe Lavru îl cunoșteam de copil. Era mai mare ca mine, nu știu exact cu cîți ani. Poate și pentru că n-am făcut școala în sat, astfel că leat-urile îmi sînt străine cu excepția cîtorva rude și a unor vecini. A ști vîrsta unui om însemna, atunci și acolo, să știi dacă e de-un leat cu tine, ceea ce însemna de cele mai multe ori a-ți aminti dacă ați fost în aceeași clasă la școală ori dacă ați plecat în armată împreună. Anii nașterii nici nu erau prea importanți. Niște cifre de care-ți aduceai aminte cînd ajungeai la Primărie ori trebuia să pleci la oraș.

Nu știu cîți ani avea cînd a murit. Puțin peste 40 de ani. Se întîmplase cu vreo doi sau trei ani în urmă. Pe cruce doar prenumele îi mai rămăsese, literele numelui erau șterse, iar din cifrele nașterii ori ale morții se mai vedea un 2, un 8, un 7 și parcă un 3. Dar și prenumele avea să dispară curînd, era prea șters, crucea era lăsată pe-o parte și cine știe dacă acum n-a înghițit-o pămîntul.

Avusese parcă doi frați și-o soră. Ori două? Nu mai țin minte. Mi-o amintesc oarecum doar pe sora care mi-a frămîntat multe nopți ale adolescenței. Plecaseră cu toții, în Spania, în Italia… Își clădiseră acolo vieți și rost. Plecase și Lavru, dar el nu rezistase. Ceva l-a tras înapoi.

Maică-sa murise cu vreun an înaintea lui — „de inimă rea, de singurătate, supărată că el n-avea un rost, că nu se-nsurase”, spuneau ei. Iar pe taică-su, bea mult, l-au găsit înecat în două palme de apă, în șanțul dinaintea curții.

Între timp auzisem că vînduseră tot. Nu mai voiau să se întoarcă. Mai ales după ce murise și el.

Despre moartea lui nu spunea nimeni mai nimic. Nu vorbeau. Nu știau ori nu voiau. Dacă-i întrebai, se mulțumeau să spună doar că l-au găsit mort. Atît. Faptul că era îngropat în spatele cimitirului, între copii născuți morți, avortați, între sinucigași ar fi putut să însemne ceva… Și totuși nimeni nu sugera măcar că ar fi fost unul dintre ei. Poate că doar acolo i-au găsit loc. Bogați nu fuseseră niciodată.

Soarele cobora. Întîrziasem prea mult la cimitir și voiam să trec și pe-acasă. Știam că nu voi mai găsi nimic din ce-mi aminteam, că un unchi o lăsase unui copil și că o renovaseră într-atît încît nu mai semăna deloc cu cea în care copilărisem.

Și tocmai în ziua aceea, el stătea în capătul celălalt al uliței copilăriei, cei care cumpăraseră casa lor veniseră să facă curat. Ieșiseră la pensie și plănuiau să se mute definitiv la țară. Voiau să arunce mobila veche, hainele mîncate de molii, dar mai ales cărțile. Găsiseră multe și se-ntrebau ce să facă cu ele. Nimeni nu mai citea. Stăteau aruncate lîngă prispă. O grămadă de coperte îndoite, de foi care spînzurau ca niște limbi neputincioase, murdare de pămînt. Le-am luat eu. Țin minte că le-am dat niște bani, nu prea mulți. Doar să nu creadă că i-am păcălit, că le-am luat degeaba.

Caietele

Și cînd să plec mi-au spus că au găsit o ladă plină cu caiete. Pline cu un scris mărunt. Au crezut că-s caietele de școală ale copiilor. Nici hîrțoagele astea nu foloseau nimănui, dar bărbatul era lacom, văzusem cum i-au sclipit ochii cînd i-am dat banii pe cărți. M-a luat cu el în casă și, într-o cameră micuță, cu un pat din trei scînduri așezate una lîngă alta, lipit de perete, mi-a arătat lada. Ei n-o voiau. Și oricum le-ar fi ars. I-am dat mai mult decît pe cărți, s-a tîrguit. Nici nu știu de ce am le-am vrut.

Pe coperte scria mare, în cerneală de diverse culori, Visenia. Pe unele erau și niște ani scriși cu creionul, dar erau atît de șterși că niciodată n-am fost în stare să-i deslușesc prea bine. Paginile erau pline, acoperite de un scris mărunt. Erau și multe mîzgălituri, dar și pagini întregi pe care își exersase caligrafia, copiind iar și iar aceleași cuvinte ori cîte-un citat din vreo carte, cîte-o rugăciune neterminată.

Nu știu dacă Lavru le-ar fi vrut vreodată publicate ori dacă au o valoare literară. Știu doar că pe mine, uneori m-au întristat, alteori m-au speriat ori m-au făcut să zîmbesc, dar, ce e sigur, e că m-au ajutat să trec peste multe nopți de insomnie. Și că, și asta e cel mai important, datorită lor am descoperit Visenia — o țară, o lume, un tărîm? Vă las să judecați singuri.

Începutul

Petale viorii îmi acoperă mormîntul, aproape că nu se văd literele puse acolo spre amintire și raze subțiri învăluie cochilii de praf în care insecte dezgustătoare își țes clipele. Privesc absent prohodirea propriei mele uitări și nu am decît un singur regret: nu mai pot înota printre crengile mesteacănului ce mă veghează.

Așa începe unul dintre caiete. E cel mai vechi ori așa-mi place să cred. Pe el nu e trecut nici un an. E singurul pe care Visenia apare scrisă cu creionul. Habar n-am, odată am încercat să le ordonez, dar am renunțat.

Doar că nu un mesteacăn îi veghează mormîntul, ci un nuc pe jumătate uscat, lovit de trăsnet. Și nici petale viorii nu cad peste ele. Doar frunze mari, maronii. Și nuci, grele. Scot un sunet înfundat cînd lovesc pămîntul, unele sar din coajă, se rostogolesc, se ascund în iarbă. Cine știe de nu-și fac loc pînă la el și-i povestesc despre lumea de deasupra, deși, mai degrabă, el le spune povești din tărîmul neasemuit pe unde-mi place să cred că încă rătăcește.